Pe trecerea timpului

Emil Hurezeanu

Daca nu ma-nsel, Emil Hurezeanu n-a iesit niciodata pe primul loc în vreun top al jurnalistilor autohtoni. Din punctul meu de vedere e singurul care ar fi meritat-o. Înainte de toate, vorbeste foarte bine limba româna. Nu doar corect, ci nuantat, precis, expresiv. În al doilea rând, e un om cultivat. În mod evident, lectura nu e, pentru el, nici destindere duminicala, nici hobby cochet, nici corvoada. E deprindere organica, nevoie reala si constanta. În al treilea rând, e cineva care gândeste: se informeaza, evalueaza atent, construieste ipoteze, cauta explicatii si sensuri. În al patrulea rând, e un domn bine-crescut. stie sa fie ferm fara sa ofenseze, stie sa fie îngaduitor cu opinia celuilalt fara sa fie flasc. În al cincilea rând, are umor: surâde convingator, are aplomb, are replica. În al saselea rând, are virtutea rara de a asculta cu amenitate ce spune interlocutorul. Spun bine: „virtutea de a asculta“. Majoritatea colegilor sai se prefac doar ca asculta, cautând, în gând, argumente învingatoare pentru interventia urmatoare. În al saptelea rând, Emil Hurezeanu e cineva care, dincolo de faptul ca stie o multime de lucruri, are – si se vede – o compacta experienta de viata, ceea ce îl fereste de superficialitatea agresiva a numerosilor scribi juvenili, netraiti, care înteleg gazetaria ca pe un fel de a distribui dosuri de palma în dreapta si-n stânga, în numele a nimic.Cu asemenea calitati, Emil Hurezeanu ar trebui sa fie, pentru cei care vor sa se ilustreze în meseria de gazetar, un model. Nu e. Sunt preferati tot soiul de histrioni de mâna a doua, ajunsi brusc, prin frecventa aparitiei lor pe ecran, în postura de diriginti ai neamului. Succesul se face pe baza de clampaneala ostila si tupeu. Au audienta, sau cel putin asa ni se spune, cei care vorbesc bolovanos, dau cu bâta, fac bascalie, se indigneaza ­populist, tin cu „ai nostri“ si mor de gât cu „ai lor“. Daca esti gazetar, trebuie sa fii rau, sastisit, nemilos, nebarbierit. Trebuie sa ai o competenta multipla, sa ai întotdeauna dreptate si sa te indignezi profesionist, la comanda. Sa te superi, la o adica, pe toata lumea. Nu pe greselile lui Basescu, ci pe Basescu. Nu pe parlamentarii nuli, ci pe parlament, nu pe rebuturile românesti, ci pe România. (Asta, recunosc, mi se întâmpla si mie, desi nu sunt un gazetar adevarat…)Am auzit spunându-se ca Emil Hurezeanu abuzeaza de echidistanta. Ca o întoarce în asa fel, încât sa nu se strice cu nimeni, ca e un subtil oportunist. O fi. Dar eu m-am saturat de gazetarii partizani si previzibili în partizanatul lor, de cei care vor mereu ori sa se strice, ori sa se împace cu cineva si de cei care au oportunismul rating-ului. În definitiv, eu nu vreau sa fiu manipulat de retorica gazetarului, sa preiau optiunile, hachitele, idiosincraziile lui. Eu trebuie sa decid, por­nind de la informatia si analiza lui, cu cine votez. Eu trebuie sa evit echidistanta sterila si oportunismul perdant. Gazetarul trebuie sa-mi dea ceea ce-mi da Emil Hurezeanu: elementele necesare unei optiuni temeinice si, eventual, o opinie inteligenta.
Andrei Plesu

Emil Hurezeanu iubeste România ca pe o iubita, nu ca pe o mama, cum recomanda Caragiale. E capabil sa-i vorbeasca cu glas catifelat, ironic, devastator, spunându-i lucruri care ar putea s-o împinga la sinucidere, apoi poate sa-i stearga lacrimile strângând-o la piept.Trecutul ei, departat sau apropiat, uneori deocheat, i-l poate aminti cu sarcasm, cu umor, cu dizolvanta nostalgie, ca într-o discutie de toamna târzie între vechi amanti. Dupa ce Emil Hurezeanu a parasit-o pentru Europa Libera, România l-a asteptat sa se întoarca, pentru ca e printre foarte putinii care stiu sa spuna, noua si lumii, povestea acestei tari. Cristian Tudor Popescu

Limba: romana

Nr.pagini: 528

Dimensiuni: 13X23

An aparitie: 2015

RECENZII